Săptămâna trecută, copiii mi-au făcut o mare bucurie realizând o lucrare impresionantă nu atât prin conţinut (deşi, când veţi afla povestea, veţi înţelege de ce am folosit acest termen), cât mai ales prin modul în care a fost realizată. Într-una din zile (cred că luni), câţiva copii au realizat o planşă care înfăţişa un monstru (sau, oricum, un personaj înfricoşător) cu ocazia Halloween-ului. Cum nu sunt fan al acestei manifestări (eu n-o pot numi sărbătoare), le-am spus că nu îmi place deloc personajul, dar am apreciat cu căldură ideea de a face o lucrare în echipă, sugerându-le să realizeze ceva frumos. Aceasta a fost recomandarea mea: să facă ceva frumos. O recomandare destul de vagă, dar, pe de altă parte, cu posibilităţi nenumărate de realizare. După câteva zile (sau chiar a doua zi, nu-mi amintesc foarte bine), i-am văzut strânşi ciorchine în jurul unei bănci, lucrând ceva. M-a mirat faptul că, deşi aveau voie să iasă în curte în pauză, fiind o zi caldă, nu au făcut-o. Surprinderea, dar şi bucuria mea au fost şi mai mari atunci când, la sfârşitul ultimei pauze, au venit cu toţii la catedră să-mi arate lucrarea făcută în echipă: doamna învăţătoare în mărime naturală! (Au lipit mai multe coli, au desenat şi colorat şi a ieşit ceva extraordinar!)
Vă mulţumesc încă o dată că, dintre toate lucrurile frumoase pe care le puteaţi face, voi aţi ales să mă desenaţi pe mine, dar mai ales vă felicit din toată inima şi sunt mândră de voi pentru că aţi lucrat în echipă. (Apreciez şi mulţumesc doamnelor educatoare pentru efortul depus în acest sens.) Din experienţă, ştiu că la această vârstă e destul de greu să colaborezi, să accepţi şi ideile colegilor şi să faci tu mai puţin pentru a lăsa şi un alt coleg să lucreze. BRAVO!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu